24 ianuarie 2026 – 167 de ani de la Unirea Principatelor

Astăzi, 24 ianuarie 2026, se împlinesc 167 de ani de la Unirea Principatelor Române, moment fondator al statului român modern, o zi în care istoria nu este doar evocată, ci reinterogată. Dincolo de discursurile festive și de reperele cunoscute ale manualelor, istoria adevărată se lasă descoperită în documente, în arhive, în paginile îngălbenite ale presei europene care, la începutul anului 1859, urmărea cu atenție și interes destinul Moldovei și al Valahiei.

Noutatea pe care o aducem astăzi în atenția cititorilor noștri este una rară și emoționantă: modul în care presa franceză relata, în martie 1859, despre alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor Principate, înainte ca Unirea să fie pe deplin acceptată și consolidată pe scena diplomatică europeană.

Cuza, sub lupa Europei civilizate

Potrivit cercetărilor documentate de dl. prof. Cristian Căldăraru, directorul Muzeului Județean de Istorie din Galați, prezentate în volumul „Alexandru Ioan Cuza – 150 de ani de la moarte”, editat de Aurica Ichim și Alexandru Gorea, presa franceză, de la începutul lunii martie și până în luna mai 1859, a publicat constant articole despre alegerea lui Cuza, despre personalitatea sa, despre trecutul său administrativ și semnificația politică a dublei alegeri.

Nu era vorba doar despre o știre externă, ci despre recunoașterea unui fenomen politic nou, cu implicații majore în echilibrul Europei de Sud-Est. Franța, atentă la reorganizarea spațiului dunărean, după războiul Crimeii, îl privea pe Cuza nu ca pe un lider efemer, ci ca pe expresia maturizării unei națiuni.

„L’Illustration” – portretul unui domnitor european

În martie 1859, prestigiosul ziar francez „L’Illustration” publica pe prima pagină un amplu articol dedicat lui Alexandru-Jean I (colonel Cuza). Textul impresionează nu doar prin informația istorică, ci prin tonul profund respectuos, aproape admirativ, rezervat unui om politic considerat deja o figură de anvergură europeană.

Cuza este prezentat ca magistrat sever și imparțial, ca administrator ferm al Galațiului, ca om al legii și al echilibrului, dar mai ales ca patriot autentic, format intelectual la Paris, dar întors în țară pentru a-și lega destinul de cel al poporului său. Este surprinsă cu finețe acea combinație rară de energie calmă, moderație și caracter, care explică de ce dubla sa alegere a devenit posibilă și legitimă.

Unirea – fapt împlinit, înainte de recunoaștere

Pentru presa franceză, Unirea Principatelor era deja, în primăvara lui 1859, un fapt împlinit, născut din voința națională. Alegerea lui Cuza la Iași, la 5 ianuarie, și apoi la București, la 24 ianuarie, nu mai apăreau ca simple manevre politice, ci ca expresia firească a unei mișcări istorice ireversibile.

Această perspectivă externă este esențială pentru înțelegerea adevăratei dimensiuni a Unirii: România începea să existe nu doar pentru sine, ci și pentru Europa.

Documente vii, la Galați

Ziarul „L’Illustration” din martie 1859, articolul evocator prezentat mai jos, precum și alte două ziare originale de epocă, pot fi admirate astăzi de public la Muzeul Județean de Istorie „Paul Păltânea” din Galați – Casa Cuza Vodă, un spațiu al memoriei vii, unde istoria nu este doar expusă, ci trăită.

La 167 de ani de la Unire, aceste documente ne reamintesc că Alexandru Ioan Cuza a fost, încă de la început, un domnitor al modernității, recunoscut și respectat dincolo de granițele țării pe care o unea.

Și încheiem prin a-l cita pe A. Grun, autorul articolului din ziarul francez menționat: ”Alexandru Ioan I, orice s-ar întâmpla, a fost obiectul unei manifestații naționale care îi face gloria și care leagă numele său de una dintre cele mai frumoase mișcări politice ale secolului nostru. Fie ca înțelepciunea guvernării sale să asigure românilor destinele pe care le merită prin curajul și inteligența lor.””

Textul integral de pe prima pagină din „L’Illustration” (martie 1859) – traducere aproximativă

(păstrat intact, fără intervenții editoriale)

„Alexandru-Jean I (colonel Cuza), ales hospodar al Moldovei și al Valahiei.
În urmă cu aproximativ douăzeci și cinci de ani, un tânăr moldovean, purtând un nume puțin cunoscut, venea să studieze la Paris, în jurul său fiind doar speranțele unei ambiții legitime. Destinul său, atunci modest, avea să se confunde într-o zi cu cel al patriei sale. Providența a hotărât astfel. Născut în Moldova, într-o familie română, aparținând uneia dintre cele mai vechi din țară, el este român prin sânge. După studiile sale generale, în 1834, părinții l-au trimis la Paris pentru a-și desăvârși educația. A rămas acolo câțiva ani, apoi s-a întors în Moldova.

Viața sa publică a început sub domnia prințului Grigore Ghika. Primele funcții pe care le-a exercitat au fost cele de președinte al tribunalului civil din Galați. Sub domnia lui Grigore Ghika, el a fost numit prefect de Galați, poziție în care s-a remarcat ca magistrat și ca administrator, printr-o justiție severă și imparțială, precum și printr-o administrare fermă.

În timpul mișcărilor electorale care au precedat alegerea hospodarului, el a fost ales deputat al județului său. Calmul său, loialitatea sa administrativă și protestul energic pe care l-a ridicat împotriva fraudelor electorale dirijate de Vogoride i-au asigurat atunci o mare popularitate.

Convocarea Adunării de la Paris, la 19 august 1858, a chemat Moldova să numească o adunare însărcinată cu alegerea unui prinț care să guverneze țara. Cuza a fost ales deputat al județului său. La 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă a Moldovei, reunită la Iași, l-a ales în unanimitate ca domnitor.

Evenimentele s-au succedat apoi rapid. La 24 ianuarie, aceeași mișcare națională l-a chemat pe tronul Valahiei. Unirea celor două Principate, proclamată prin acest vot, era de acum un fapt împlinit.

În această generație de oameni de stat moldoveni, distinsă prin talent, cunoștințe și onestitate, Cuza s-a impus prin caracterul său ferm, prin moderația sa și printr-o energie calmă. Prietenii și adversarii săi recunosc în el un om rar, prețios pentru țara sa.

Imaginea sa corespunde unui patriotism dovedit, unui caracter onorabil, unor convingeri profunde, unei fermități neclintite. Cei care îl cunosc își găsesc plăcerea în a lăuda deschiderea spiritului său, afabilitatea sa, farmecul relațiilor sale private. Calitățile mai serioase ale omului public s-au revelat adesea în el; și trebuie spus în cinstea sa că omul de inimă nu s-a separat niciodată, în cariera sa, de administrator sau de omul de stat.

Un singur fapt poate fi de ajuns pentru a-l judeca. Când, la expirarea celor șapte ani ai domniei sale, prințul Grigore Ghika a demisionat de la putere, a plecat spre Franța. Alexandru Cuza, care era atunci prefect de Galați, a mers să-l aștepte la limita departamentului, a rămas necontenit călare lângă trăsura sa și nu l-a părăsit decât la îmbarcarea sa pe Dunăre, oferindu-i până în acel moment dovezi ale unei respectuoase deferențe. El manifesta față de puterea căzută acele considerații pe care oamenii obișnuiți le rezervă puterii născute.

Alexandru Ioan I, orice s-ar întâmpla, a fost obiectul unei manifestații naționale care îi face gloria și care leagă numele său de una dintre cele mai frumoase mișcări politice ale secolului nostru. Fie ca înțelepciunea guvernării sale să asigure românilor destinele pe care le merită prin curajul și inteligența lor.”
A. Grün