Investiția „Acumularea Mihăileni” din județul Hunedoara a devenit, în ultimele luni, simbolul unei realități incomode: România poate construi infrastructură strategică, o poate pune în funcțiune și îi poate demonstra utilitatea, dar poate pierde, în instanță, fundamentul juridic pe care aceasta se sprijină.
După cum relatam și noi (vezi AICI articolul din Cronicile Dunării), în analiza dedicată proiectului, miza nu este una abstractă. În aval se află aproximativ 17.000 de oameni pentru care fiecare episod de ploi abundente înseamnă teamă, risc și potențiale pierderi. În acest context, un nou comunicat al Administrației Naționale „Apele Române” și al Administrației Bazinale de Apă Crișuri încearcă să transmită un mesaj de control: proiectul va fi dus la capăt, în deplină legalitate.
Între timp însă, realitatea rămâne tensionată. Pentru că, prin decizia din 16 februarie 2026, Curtea de Apel Cluj a anulat autorizația de construire emisă în 1987. Motivarea nu a fost încă făcută publică, dar efectul juridic este clar: temelia legală inițială a investiției a fost desființată.
Barajul funcționează. Instanța îl contestă. Comunitățile depind de el.
Dincolo de dosare și avize, există un fapt greu de ignorat: acumularea Mihăileni funcționează. În ianuarie 2024 și în mai 2025, episoadele de precipitații abundente au generat viituri serioase pe Crișul Alb. Conform datelor oficiale, barajul a atenuat undele de viitură cu aproximativ 2,5 milioane de metri cubi, respectiv 3 milioane de metri cubi.
Nu este o estimare teoretică, ci un efect concret. Fără această capacitate de retenție, presiunea asupra localităților din aval ar fi fost considerabil mai mare. Practic, infrastructura și-a demonstrat utilitatea exact în momentele în care era nevoie de ea.
Mai mult, lucrările la acumularea Mihăileni au început în urmă cu zeci de ani și au fost reluate în diferite faze, dar statul român a alocat sume importante de la bugetul de stat pentru finalizarea proiectului. Conform estimărilor, din totalul valorii de investiție de aproximativ 167‑173 milioane lei, plățile efectuate până în prezent acoperă o proporție covârșitoare din această sumă, iar lucrările au fost realizate în proporție de peste 90 % înainte de blocajul juridic.
Și totuși, în plan juridic, proiectul trebuie reconstruit administrativ.
Aceasta este contradicția care definește cazul Mihăileni: o investiție strategică, funcțională și utilă, dar vulnerabilă în fața rigorilor legale care nu pot fi ignorate.
Moștenirea unei autorizații din 1987
Autorizația anulată datează dintr-o perioadă în care cadrul legislativ era fundamental diferit. Proiectele începute înainte de 1990 se confruntă adesea cu dificultăți atunci când sunt evaluate prin prisma legislației actuale, mult mai complexă în materie de urbanism, mediu și transparență decizională.
Decizia instanței nu este, în sine, o condamnare a utilității proiectului. Este o sancțiune aplicată unei proceduri administrative considerate neconforme.
Iar aici apare problema de fond: de ce nu au fost actualizate documentațiile și autorizațiile înainte de a ajunge într-un litigiu cu consecințe atât de mari? De ce statul reacționează, în loc să prevină?
Ce promite acum Apele Române
Comunicatul oficial anunță o relansare a procesului administrativ. Documentațiile tehnico-economice sunt în curs de actualizare, indicatorii urmează să fie reaprobati prin Hotărâre de Guvern, iar circuitul de avizare va fi reluat la nivelul Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor și al celorlalte structuri competente.
Se vorbește despre noi certificate de urbanism, avize de mediu și reglementarea juridică a lucrărilor executate.
Pe hârtie, planul este coerent. În practică, înseamnă timp. Iar timpul, în cazul unei investiții hidrotehnice, nu este un detaliu birocratic, ci o variabilă critică.
Investiție strategică sau lecție despre vulnerabilitatea statului?
Cazul „Acumularea Mihăileni” arată cât de fragil poate deveni un proiect public. Și totodată aduce în discuție o întrebare asupra interesului public! Nu este vorba despre utilitatea barajului – aceasta a fost demonstrată. Nu este vorba nici despre nevoia de protecție împotriva inundațiilor – aceasta este evidentă.
Este vorba despre capacitatea statului de a anticipa riscurile legale și de a nu lăsa investiții de sute de milioane de lei suspendate între instanță și urgență publică. Demersul juridic al Asociației Declic, deși legitim din perspectiva dreptului de contestație, atrage semnale de alarmă, având în vedere că investiția protejează comunități întregi și că barajul funcționează deja în scopul pentru care a fost proiectat.
România are nevoie de infrastructură de apă robustă, mai ales într-un context climatic tot mai imprevizibil. Dar are nevoie și de proceduri administrative impecabile. Una fără cealaltă generează exact situația de la Mihăileni: o lucrare care apără mii de oameni, dar care trebuie să fie, simultan, apărată în instanță.
Ce urmează pentru Mihăileni
Traseul anunțat presupune avize, aprobări interministeriale, Hotărâre de Guvern și noi proceduri de achiziție pentru lucrările rămase. Fiecare etapă poate genera întârzieri. Fiecare contestație poate prelungi calendarul.
Între timp, acumularea rămâne funcțională, dar incomplet integrată juridic. Comunitățile din aval rămân dependente de ea, iar autoritățile trebuie să demonstreze că pot transforma un proiect contestat într-un exemplu de conformitate și responsabilitate.
Așa cum arăta și analiza publicată de Cronicile Dunării, la Mihăileni nu vorbim doar despre un litigiu tehnic. Vorbim despre siguranța oamenilor și despre credibilitatea instituțiilor.
